Era odata o EA...

Era odata o EA. Putea sa planga. Putea sa rada.Dupa cum o incercau sentimentele, iar sentimentele veneau mereu de-a valma, pe rand sau toate odata. Le facea mereu loc in inima ei... toate, toate sa vina catre ea. Ura.... Mult. Iubea... La fel de mult. Ba nu... Mult mai mult. Fara sa tina cont de nimic, nici de azi, nici de maine, nici de ieri. Ea dadea nastere trairilor ei. Iubea. Iubea pe cel care o facea sa se simta iubita. Era vultur.Zbura cam sus pentru nasul unora. Era inger. Prea naiva pentru simturile meschine si dorintele egoiste ale unora. Era drac. Era vie si insufletita de mama tuturor dorintelor... Mai trecea si prin crize, ce-i drept. Ca orice om. Avea pasiuni multe care o tineau conectata la "aparatul" numit viata.

Cand se simtea la pamant, accesa "butonul cu reconectare automata". Franturi de viata cruda ii curgeau alunecos prin vene. Ea detinea un secret desprins din filozofiile si perceptiile extrasenzoriale ale lumii. Avea puterea convingerii si a autoconvigerii. Prin ultima metoda, EA a ajuns la concluzia ca poate sa miste muntii din loc. Cam increzuta si plin de ea. Misca doar dealuri, dar chiar nu conta atata timp cat se declara satisfacuta de realizarile sale... Minciuna dupa minciuna, adevar dupa adevar, ea credea tare de tot in ceea ce visa. Si se vedea intr-un viitor apropiat aproape fericita. Fericirea ei se apropia de perfectiune. Intr-o zi, si-a insirat pe masa tot ceea ce avea. Adunate, scazute, inmultite si rasmultite...nu avea prea multe. Dar nu se intrista. Se avea pe ea. Ce isi putea dori mai mult? Cu efort, rabdare si incredere, restul pe care il vrei de la viata vine. Ea era in continuare muritorul fericit. Era totul floare la ureche.

Ea ranea multi oameni. La randul lor, si alti oameni o raneau pe ea. Dar nu-i nimic. Asa este in viata: legea compensatiei si a ranirii reciproce merg mana in mana, stergand, functionand de minune, fuzionand perfect.Ea a fost insa “ranita de moarte” la un moment dat. Dupa propriile aparate de masuratoare, in opinia personala... Tocmai de catre cel in jurul caruia isi construise intreaga viata. De catre cel pe care l-a iubit mai mult decat orice pe lume. O rana superficiala, usoara, mai usoara decat toate ranile pe care le-a cauzat la randul sau, mai superficiala decat multe din cele pe care le-a primit altadata. Ea a suferit insa socul vietii ei. Privea uimita si cauta pierduta cu privirea in stanga si in dreapta. Cu toate tehnicile ei de programare neurolingvistica insusite, ea nu intelegea.
Intr-o zi cu ploaie si cu cer intunecat, si-a insirat din nou pe masa tot ceea ce avea. Adunate, scazute, inmultite, rasmultite, mintite, adaugate multe... EA si-a dat seama... DIN NOU... ca de fapt nu are prea multe. De fapt, nu avea nimic.Nu a avut niciodata nimic...