"Patul lui Procust"

M-am trezit intr-o dimineata de week end in bratele tale. Era de fapt aproape pranz, spre dimineata abia am reusit sa adormim epuizati, de-a latul patului, nici nu stiu cum s-a intamplat ,a fost ca o cadere in coma, unul in bratele celuilat. Asa ne-am si trezit.
De fapt m-a trezit privirea ta care imi mangaia chipul. Am deschis ochii ce s-au lovit de ochii tai deschisi. Doamne, erau atat de frumosi in lumina soarelui, atat de intensi, am inchis ochii pentru o secunda speriat de atata frumusete. Nu mai vazusem niciodata o privire ca a ta. Eram ca in Gradinile Edenului si ma plimbam pe alei, totul era verde si proaspat, simteam arome de de lamai verzi, de liliac alb, de mar rosu si pacatos. Am tresarit dureros. Am deschis ochii si privirea ta era acolo nemiscata, cu tot soarele care scalda Paradisul promis de ochii tai, simteam cum lacrimile pandesc la coltul ochilor, simteam nevoia sa-i spal de amintirea mea, eu care ma infruptasem din marul acela rosu si pacatos. Am muscat din el cu ura aproape, voiam sa ma autoizgonesc din RAI si stiam ca singura cale era sa musc dintr-un mar otravit de incertitudini.
Am stat o saptamana la umbra Pomului Vietii coplesit de ganduri si intrebari la care nu gaseam raspuns, la care TU nu mi-ai raspuns sau ai raspuns asa cum eu nu ma asteptam. Raspunsurile tale imi sarau genele si suferinta mea(de neinteles pana si pentru mine) te trimitea in trecutul tau, in amintiri mai dureroase decat durerea in sine. Atunci am decis sa curm toata acea nebunie din mine care te facea sa suferi pentru ca te trimitea la cliseele suferintelor vechi, deschideam rani care se voiau inchise. Cine eram eu sa am acest drept?! Devenisem un fel de Procust al patului care era promis placerilor, al abandonarii totale, a ruperii de realitate si de amintiri dureroase.
Era o abandonare totala, dar pentru mine nu era suficient. Voiam mai mult. Voiam sa ma ridic deasupra patului. Sa escaladez Pomul Cunoasterii Binelui si Raului plin de incertitudini, de intrebari, de remuscari si de dorinta. EU, propriul meu sarpe, propria-mi neputinta am decis sa musc din mar pentru A AFLA. Mi-am asumat riscul de a afla. Stiam ca marul din care musc cu ura si nu cu placere sau cu dorinta are gust de otrava verde. Voiam sa sa fiu atat de plin de otrava incat la autoizgonirea mea din Rai sa nu mai simt nimic, sa fiu paralizat precum efectul unei muscaturi de cobra.
Voiam sa eliberez si sa fiu eliberat, preferam moartea in locul nemuririi. Voiam sa devin iar muritor si sa ma joc cu moartea cea de toate zilele, sa o sfidez, sa o iau in balon, sa o batjocoresc fiindca nu imi era frica. Nu moartea era cea care ma speria, ci propria mea neputinta de a intelege si a ma face inteles. Am vrut sa marturisesc repede,sa scap din legatura esarfelor de borangic ale Patului lui Procust, sa-mi fie dezlegate cu dispret, sa simt macar ura daca nu mai era loc de iubire.
Am asteptat cu sange rece, de reptila, sa spun din prima secunda tot si, surpriza, mi-am tinut (eu, cel "tare ca fularul") dintii inclestati. Eram plin de remuscari si vedeam din perspectiva candelelor aprinse in jurul nuditatii trupurilor inclestate cu patima gestul meu drept las, imoral si mizerabil. Nu am putut, in subconstient stiam ca tacerea mea se datora faptului ca nu mai voiam sa ranesc mai mult decat o facusem pana atunci, dar ma simteam mai puternic sa-mi ling ranile cu vinovatia pacatului decat sa ranesc iar si iar.
Nu puteam sa ma prefac la infinit ca nu se intamplase nimic, nu era fair si minciuna manifestata prin tainurea adevarului ma ucidea. Otrava marului din trupul meu imi paralizase nu mintea, nu trupul care cerea si oferea placere. Otrava imi paralizase sufletul. Tacerea asternuta in patul alb era dureroasa. Am inchis ochii si cautam Gradinile Edenului in pupile scaldate in soarele diminetii tarzii de sfarsit de week end si nu gaseam portile deschise. Eram ingenuncheat in fata lor de propria mea vanitate, de sarpele din mine, de tacera care urla a dezamagire, de sentimentul ca am vrut sa fiu ceva ce nu eram. Tacerea asternuturilor imi spunea ca pierdusem tot, ca voi fi vesnic ingenuncheat la portile de negasit ale Paradisului.
Voi pastra toata viata in cutia cu secrete a sufletului meu privirea in care se oglindeau Gradinile Edenului si voi astepta Judecata de Apoi, nu cu speranta de a fi iertat, ci impacat cu mine insami, ca eu sunt de vina ca te-am pierdut.
Si niciodata nu voi mai sta in Patul lui Procust.